Gheorghe(XX)
În lumea asta strâmbă și sucită, binele îi cât păharu și răul cât îi hotarul.
La două zile după ce a ajuns acasă, Gheorghe s-a dus la muncă, la atelier. S-a dus cam cu inima strânsă, că nu știa ce-o fi, l-o mai primi ori ba. Ori, poate că l-o ocoli toată lumea, ca pe un lepros, n-or vrea să aibă atingere cu el. N-a fost așa. Nu i-a zis nimeni, nimic. Numa Isai, maistrul, șeful de atelier, s-a uitat lung pe sub sprâncenele stufoase la el și a făcut de două ori „ Hm! Hm!” clătinând din cap, ca și cum i-ar fi zis ”Mă, prost ești, mă!”, dar atât. Nici Sandu nu l-a întrebat nimic. La ce să-l întrebe? Omul, dacă vrea și-i pregătit, îți spune singur ce are de spus, dacă nu vrea, ori nu-i pregătit să vorbească... la ce bun să-l sâcâi ca musca ceea proastă?
Lucrul mergea înainte, că erau multe de reparat. Baiul cel mare era altul: aveai bani dar n-aveai ce cumpăra cu ei, că nu se găseau cam de nici unele. Lasă că nu se găseau becuri, petrol de lampă și săpun, că, de-un musai, stai la lumânare ori, cum se întunecă, te culci, ca găinile. Și, de spălat, te speli cu leșie făcută din cenușă fiartă, dacă n-ai săpun, ori unsoare, din care să faci săpun în casă cum se face din vechi. Hainele și încălțările le mai cârpești, le mai peticești, ori le porți și așa, mai rupte, dacă nu-i încotro. Dar ce te faci cu mâncarea? Că, vorba ceea „ golătatea înconjură, dară foamea dă de-a dreptul”. Și nici de-ale mâncării nu se găseau! Pâinea, neagră și nedospită, era pe cartelă, cu porția, și porția era mică! De altele... ce să mai zici?! Unt, ulei, zahăr? Numa visai la așa ceva. Și încă de ei, mai era cum era. Că aveau un petic de grădină lângă casă și în grădină semănase Maria de toate și acuma, de bine de rău, avea din ce lega o ciorbă. Cam lungă și cam searbădă ciorba ceea, dar totuși... mai linișteai mațele să nu chiorăie, că de vlăguit, tot vlăguit erai.
Era greu, dar mai trecuseră prin asta, că tot așa fusese și după celălalt război, și nu-i mult de-atunci...
Duminicile, ori serile, când avea vreme, Gheorghe pornea iar să cutreiere marginile orașului, ori satele din jur, prin gospodării, pe la țărani, căutând de lucru. Nu pe bani, că bani nu prea aveau nici ăștia, numa pe de-ale gurii. Că, și ăștia erau săraci, da oricât... ei produceau mâncarea și vorba ceea: „ Când mor țăranii de foame, la orășeni li-i și șters numele de pe cruce!”. Pentru ce lucra, primea câte o străicuță de făină ori mălai, cartofi, fasole, niște brânză ori câteva ouă...
Dar, așa greu cum era, era acasă, cu Maria și cu pruncii, și i se părea că e bine. Dar...
Într-o zi, în curtea atelierului a intrat o mașină neagră, cu perdele albastre la geamuri. Din ea au coborât doi inși, tineri. Mașina a întors în curtea atelierului și ăia doi au intrat și s-au dus direct la ghereta unde-și avea Isai „biroul” de șef de secție. După două minute, Isai a ieșit cu ăia doi după el. Ei au rămas lângă poarta atelierului și Isai a venit la Gheorghe. Gheorghe poliza o ramă sudată și nu l-a simțit până când l-a bătut pe umăr. A oprit polizorul și a lăsat rama pe masă:
- Ce-i bai, maistore?
- Iacă, domnii ăștia au treabă cu tine...
- Ce treabă?
- Asta... ți-or spune ei... Îs de la poliție, i-a șuierat Isai.
Gheorghe a simțit rece pe șira spinării!
Cum a ajuns în fața lor, fără să deie bineață, unul din ei, mai scund, blond, cu semne de vărsat pe obraz, l-a întrebat aspru pe Isai:
- El e?
- El...
- Tu ești?și-a întors ochii spre Gheorghe.
- Cine să fiu?
- Nu fă pe deșteptul! Nu ești Cașiu Gheorghe? Ești sau nu?
- Ba da... eu sunt...
- Atunci ce faci pe prostul?! Vii cu noi.
- Unde să...
- Vezi tu! i-o reteză scurt celălalt, mai înalt. Trebuie să răspunzi la niște întrebări. Hai, că n-avem timp!
Afară, au urcat în mașină, în spate toți trei, cu Gheorghe între ei. Între ei și șofer era un perete, parcă din sticlă vopsită, că nu se vedea prin el. Ăla blond a bătut în geamul ăla și mașina a pornit. Au mers așa destul de mult, pe unde, Gheorghe nu știa, că perdelele erau trase și afară nu vedea nimic. La un moment dat, mașina s-a oprit, a claxonat scurt, apoi a pornit din nou și Gheorghe, după ecou, și-a dat seama că trece printr-un gang sau pe sub o poartă, a făcut o curbă și s-a oprit.
- Gata! Atâta-i biletul! a râs fără veselie blondul. Jos!
Au coborât toți trei. Gheorghe s-a uita în jur. Erau într-o curte, pietruită, înconjurată de clădiri înalte, cu etaje. Într-una din clădiri era o boltă, prin care trecuseră. Cel înalt l-a luat de cot:
- Hai! Pe-aici!
Au intrat pe o ușă, au urcat scările, au mers pe un coridor întunecos, luminat de un bec chior din mijlocul tavanului, cu uși pe amândouă părțile. S-au oprit la o ușă.
Blondul a ciocăni și a intrat fără să mai aștepte.
- L-am adus! l-a auzit Gheorghe, că lăsase ușa deschisă.
- Bine. Să intre! a răspuns o voce.
Au intrat. Camera, sau, mai bine zis sala, era largă și înaltă, dar nu prea lungă. În fund, între ferestre, pe un podium înălțat de la podea, o masă lungă. În fața ei, cam la capete, alte două mese, mai mici și nu pe podium. La masa lungă, un bărbat cărunt, fălcos, cu ochelari rotunzi citea o hârtie care îi tremura în mână. La stânga lui, doi inși în haine muncitorești, la dreapta, un individ la costum, cu pălărie și ochelari de soare, măcar că era cu spatele la fereastră și în sală nu era cine știe ce lumină. La masa joasă din dreapta, unul slab, la costum dar cu capul gol, cu un nas lung și ascuțit, care îl făcea să semene cu o pasăre de pradă. Lângă masa din stânga, o figură cunoscută parcă... Unul mic de stat, rotofei, bărbierit din proaspăt, în costum cu vestă, cu batistă de mătase în buzunarul de la piept și o garoafă roșie la rever. Gheorghe parcă îl știa din vedere, dar nu știa cine e. Ăla înalt l-a dus de cot până la masa celui cu garoafa, i-a tras un scaun și l-a apăsat pe el.
- Bun! a deschis gura fălcosul de la masa înaltă. Putem începe! Atunci a văzut Gheorghe că ăsta, singur, nu avea haine obișnuite ci avea o robă... ca judecătorii...
- Inculpat Cașiu Gheorghe, ridică-te! Vorba asta, „inculpat”, l-a lovit în moalele capului ca o măciucă! Inculpat! Asta însemna că... ăsta e un proces! Procesul LUI! EL este cel judecat! Auzea vocile din jur ca pe un bâzâit, ca și cum ar fi într-un stup.
- Răspunde! Hei! N-auzi? și Gheorghe simți cum îl zgâlțâie cineva și parcă se trezi dintr-un leșin. Lunganul îl scutura de umăr.
- Da... Ce? ... Cum ? ... De ce... eu... îngăimă.
- Ești surd sau ce? Recunoști că ai fost în podul Operei? îl întreabă Nas – Ascuțit, stând în picioare la masa lui.
- Da... am fost...
- Ai fost înarmat?
- Da... toți eram... unii aveau puști, unii pistoale... eu aveam pistol...
- Arme automate cine avea?
- Dinicu și încă unu din regățeni. După ce a murit ăla, Preda i-a luat automatul.
- Deci erai înarmat! Nu mai am întrebări.
Apoi Nas-Ascuțit s-a așezat. Ăla bondoc, de lângă el(acuma îl cunoștea, își dăduse seama cine-i, avocatul Dumitraș, un avocat cunoscut în Timișoara) l-a întrebat:
- Și tu? Tu de ce aveai numai pistol?
- Păi... ni s-au dat puști sau pistoale... eu nu știu să trag cu pușca...
- Minți! a sărit de pe scaun Nas-Ascuțit. Ai fost pe front, cum nu știi să tragi cu pușca?
- Nu mint... Am fost pe front, dar am fost la transporturi, ca ajutor de mecanic, n-aveam pușcă, aveam un pistol... Nici cu ăla n-am apucat să trag, îl aveam numai așa... să fim înarmați... Nici nu văd bine departe...
- Deci, aveai pistol... a reluat Dumitraș, avocatul.
- Da...
- Ai tras cu el? Acolo, la Operă, ai tras?
- Păi... am tras... da nu știu dacă am nimerit ceva, că ... v-am spus, nu văd bine departe... Am tras toți de-acolo...
Au mai urmat și alte întrebări. Curgeau întrebările din toate părțile.
La urmă, judecătorul i-a dat cuvântul lui Nas-Ascuțit, acuzatorul și apoi avocatului. Pe Gheorghe nu l-au mai întrebat nimic.
Sentința: 12 ani de închisoare, pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”, cum a zis judecătorul.