Gheorghe(XVII)
Cum, la atelier, lucrau lângăolaltă, că bancurile erau vecine, între Gheorghe și Teofil „Sfântul” a început să se lege un fel de prietenie. Acuma, Teofil era el de felul lui mai închis, nu prea vorbea, dar, cu Gheorghe, începuse să se mai deschidă oarecum. La ridicat casa, Teofil a lucrat cât trei și n-a vrut nici mulțumiri să primească, necum vreo plată cât de mică.
- Ce? Ori nu e datorie de creștin să ajut pe cel căzut în nevoie? zicea. Și tu, oricum, nu ești chiar străin, cum să nu te ajut?
La atelier, numai cu el e mai stătea de vorbă.
- Vezi, mă? Ce-ți spuneam eu de jidani? Ai văzut căt sunt de cumsecade?
- Da... da lasă că nu-s toți pe-o formă...
- Ba tocmai! De ce crezi că la bănci n-au vrut să-i dea la frate-tu împrumut? Pentru că-s înțeleși, de-aia!
- No, apoi, băncile... îs bănci, n-or vrea să se lege la cap cu noi, sărăcimea...
- Cum să nu? Ce, banii voștri nu-s buni? Nu-s tot la fel cu alți bani? Dar, ăștia-s înțeleși: băncile nu dau împrumuturi mici, ca să poată trăi cămătarii ca Vaizănburg!
- Nu cred că...
- Ce nu crezi, mă?! Ăștia toți sunt neamuri! Sau, dacă nu neamuri, prieteni sau eu mai știu ce! Cine-s ștabii mari pe la bănci? Îți spun eu: tot jidani ca Vaizănburg al tău...
- A dracului, nu a meu!
- Al cui o fi! Cum crezi că îl lasă-n pace băncile, să-și vadă de treabă? Ia încearcă tu să dai bani împrumut cu dobândă, să vezi cum pun poliția pe tine!
- Ehe, de-aș avea io bani de trăit, nu să dau împrumut...
- Bine, și eu, da înțelegi ce vreau să zic!
Înțelegea Gheorghe. Cum să nu înțeleagă, că-i vedea pe ăsta sau pe ăla cum îl așteaptă mașina la scară când iese de la bancă...Toți grași, cu obrazul plin, bine îmbrăcați, care nu știu ce-i frigul ori foamea, cu inele de aur pe degete și ochelari tot așa, cu rame de aur, ba și măciulia de la baston tot de aur.Apoi, mai auzea ba pe unul ba pe altul cum se plângeau de ori vorbeau de ce făcuseră băncile. Că, dacă voiai să iei împrumut, nici vorbă să-ți deie fără garanții, și garanțiile trebuiau să fie mari. Apoi, dacă nu puteai da banii înapoi, îți vindeau garanția, și o vindeau pe preț mult mai mic decât ar fi meritat, că o cumpărau tot oameni de-ai lor. De la ăștia să te aștepți să te înțeleagă?
Văzuse el demult, când umbla cu tramvaiul cu cai, oameni bogați, da aceia trudiseră din greu până făcuseră avere și știau ce-i sărăcia și-l înțelegeau pe omul sărac. Așa bogați cum erau, aveau inimă, dacă te vedeau necăjit, le păsa, te întrebau ce ai și te ajutau barem cu o vorbă bună dacă nu puteau altfel.
Ăștia... Parcă n-aveau suflet, ori, dacă aveau era amorțit. Treceau pe lângă tine fără să te vadă și, când vorbeai cu ei, dacă ajungeai să vorbești, se uitau la tine de parcă nu te vedeau, așa, cum te uiți pe geam. Erau reci, ca statuile, nu-i mișca nimic...
Începea să-i cam deie dreptate lui Teofil...
Nu știa de ce-o fi plecat de-acolo, de-acasă de la el, că nu se cade să întrebi omul de asta; dacă vrea, îți spune el fără să-l întrebi, dacă nu, nu-ți spune nici dacă-l întrebi. Dar, se gândea că o fi trecut și el prin asta, că prea pune suflet la necazul lui.
În urmă, din frânturi, Gheorghe a înțeles că și Teofil ajunsese pe drumuri „din pricina unor jidani” cum zicea el, și din asta se scrisese la legionari. Era dintr-o mahala a Piteștiului, Găvana, și, ca și Gheorghe, pe la 14 ani fugise de-acasă, se urcase într-un tren de marfă și ajunsese la București. Aici intrase ucenic la o fabrică, primise carnetul de lucrător, apoi intrase ca lucrător la o fabrică nou deschisă, nu tocmai mare, dar nici mică, a unuia Tomescu, care făcea piese pentru mașini. Tomescu ăsta luase împrumut o grămadă de bani ca să deschidă fabrica, dar fabrica mergea, comenzi erau, salariile erau bune. Până când, într-o zi, au venit niște străini care au lipit ceva hârtii pe poartă și, a doua zi, când au venit la lucru, nu i-a mai lăsat să intre. Fabrica s-a închis, clădirile au fost dărâmate și pe locul acela s-a ridicat alta. Teofil, ca și ceilalți muncitori, mai aveau de primit ceva bani, dar... n-au mai primit nimic. Banca a băgat fabrica în faliment și pe ei i-a aruncat în stradă. A umblat pe străzi o vreme, lucrând pe unde găsea, mâncând când avea ce și dormind pe unde apuca. A lucrat cinci luni, iarna, la un azil al unui evreu, ca om bun la toate. Tot ce era de reparat, el repara. Plus de asta îl punea și la ajutor, la tăiat lemne, la curățenie, la ce mai era de făcut. Primea de mâncare, vai de ea, și un loc de dormit într-un colț, în pivniță. Plata, de câte ori a cerut, i s-a spus că să nu-și facă griji. La urmă, primăvara, patronul l-a dat afară. Când a zis de bani, ăla a chemat poliția. A făcut și pușcărie, două luni, că patronul a zis că l-ar fi amenințat. Cum a ieșit din pușcărie, de lucru nu găsea, de mâncat trebuia să mănânce că barem de dormit putea și pe străzi, că era vară și cald, a primit ajutor de la legionari. L-au dus la ei, la „cuib” și i-au dat de lucru, de reparat ce era. I-au plătit cinstit, apoi i-au mai găsit de lucru și prin alte locuri. S-a înscris la ei. Lucra la un atelier, lăcătușerie. Iar a venit unii de la bancă și au închis și atelierul ăsta. Camarazii l-au sfătuit să plece undeva în țară, că în București era tot mai greu de trăit și așa a ajuns la Timișoara...