Gheorghe(XV)

La lucru, la atelier, iute s-a aflat toată povestea. Că veștile, mai ales cele rele, umblă mai iute ca vântul.

De altceva nu se mai vorbea, fără numa de necazul lor.

-Așa-s jidanii ăștia! a zis Teofil, și astea au fost primele vorbe pe care le spunea fără să-l întrebe careva.

-No, lasă că nu toți evreii îs la fel! îi răspunse careva. Iacă, Samuil, tinichigiul, că-l știți toți, ăsta-i om de treabă și de cuvânt...

-Asta findcă-i sărac și el ca noi. El îi evreu cum se cade; dar ia să facă bani, să strângă avere, să vezi ce jidan ajunge! mormăi Teofil. Toți fac așa: cât sunt săraci și jos, se gudură pe lângă tine, cum ajung la bani, te scuipă în față!

-Da ce, numa evreii fac așa?

-Aaa, nu... dar parcă ei sunt mai răi ca alții...

-Și-acuma, ce-ți face? îi întrebau pe frați ceilalți.

-Dracu știe! Ce am putea face? Om pleca în lume! Că io, în casa mea, să plătesc chirie lu Vaizănburg...

La săptămâna după Sântămărie iar a venit birja. Tot cu polițistul sus pe capră, lângă birjar, dar acuma fără Vaizănburg și bondocul ăla cu sârmele pe nas, numa cu ăla mic, negricios, țănduros și repezit și cu lunganul cela cu ochi de mort. Când a oprit birja, polițistul a coborât și și-a aprins o țigară. Negriciosul n-a coborât cum se coboară, numa a sărit din birjă drept jos, de parcă se grăbise să ajungă undeva.

-Și? V-ați hotărât? Plătiți? a început negriciosul de cum a sărit din birjă, fără barem să deie binețe.

-N-avem de unde plăti, mormăi Oanea negru de supărare. Știți bine doară...

-Nu știu nimic, decât că trebuia să plătiți până azi! Dacă nu plătiți acum...

-Cu ce să plătim, domnule? Dacă aveam, n-am fi plătit? urmă Oanea cu glas venit parcă din pământ.

-Atunci, de azi începând, sunteți chiriașii domnului Vaizănburg! Plătiți chiria pe tri luni înainte și...

-CE!!! sări Gheorghe. Ce chirie? Cum pe trei luni?...

-Domnule sergent, se bâlbâi negriciosul, luați măsuri! Dați-i afară din case! Dacă nu vreau să plătească chirie, domnul Vaizănburg nu-i obligat să-i țină pe gratis!

-CEEE!?!?!?! EL?! SĂ NE ȚINĂ?!?! EL?!?!?! răcni Gheorghe vânăt de furie. Pleacă dracului de-aci, că-ți dau cu ceva în cap!!!

-Dom sergent! Dom sergent, faceți ceva! Uite-i că nici de plătit nu vreau, nici de plecat nu pleacă!

Gheorghe făcu un pas spre el și dădu să spună ceva, dar polițistul îl opri și luă vorba:

- Stați puțin! Apoi se întoarse spre negricios. Aveți actele?

- Ce acte?

- Actele casei, cum ce acte? Le aveți la dumneavoastră?

- Da! Poftim! și îi întinse niște hârtii.

- Mda... ăhmmm... mormăi polițistul cu ochii în hârtii. Hmmm! tuși să-și dreagă glasul și urmă spre uimirea fraților: Pe cât văd, în cartea funduară apar tot dumnealor ca proprietari!

- Păi, da... Adică...

- Deci, dacă dumnealor sunt proprietari, pe ce bază să plătească chirie? Pentru casele lor? Sau pe ce motiv să plece din casele LOR!

- Păi, știți... îngăimă negriciosul

- Știu ce văd că scrie în acte! i-o tăie scurt polițistul. Deci?

- Domnul Vaizănburg a fost foarte ocupat și... Doară știți bine, tot dumneavoastră ați fost și acum o lună... Dar va face ce trebuie, în cel mai scurt timp și actele vor fi în bună regulă...

- Atunci, să o facă! Și când vor fi gata actele, veniți și aveți tot sprijinul meu! Dar, până atunci... Nu pot face ceva ce nu-i legal, să ne-nțelegem! Acum, plecați și nu mai deranjați oamenii!

- Dar nu se poate! O să mă plâng...

- Vă rog! E dreptul dumneavoastră. Dar, deocamdată, dacă nu vreți să vă duc la secție pentru tulburarea linițtii, ar fi mai bine să plecați! zise polițistul cu glas moale, dar parcă, cu atât mai amenințător, dându-i hârtiile înapoi.

Mormăind și bolborosind, negriciosul se sui în birjă. Ochi-de-mort nici nu coborâse. Birjarul întoarse și plecară. Polițistul rămase. Veni la Gheorghe, mai gata să-l atingă.

- Îs niște ticăloși! Îi cunosc, dar n-am ce face. Nu sunteți primii cu care au făcut așa ceva. Acuma v-am ajutat un pic, ați mai câștigat câteva săptămâni, că la cartea funduară se lucrează greu și mai durează până se înscrie polița, dar mai mult nu pot face. Când or veni cu cartea funduară pe numele lui, o să trebuiască să vă dau afară, cu forța, chiar. Încercați să găsiți ceva cât de iute...

- Mulțumim frumos, domnule! Lui Gheorghe îi vene să-i pupe mâinile. Noi n-am zis că nu plătim, da vedeți că-i greu ...

- Știu! Știu că vi-i greu să plecați din casa voastră, dar, vă dau un sfat: plecați cât mai iute! Am lucrat la primărie, la percepția financiară. Am văzut mulți oameni necăjiți, cât am fost acolo. De aceea încerc să vă ajut, să nu vă las la mâna lor, a cămătarilor. Dar, trebe să înțelegeți: sunteți în sectorul meu și de aceea sunt obligat să vin cu ei și să-i ajut. Când nu trec peste lege! Dar, când au actele în regulă, nu mai pot face nimic, trebuie să vă dau afară. Și... n-aș vrea... Găsiți undeva să stați peste iarnă și, la primăvară...

Înțelegeau. Polițistul a plecat și ei au rămas. Acuma, deocamdată, scăpaseră... să zicem. Dar tot trebuiau să plece, nu era ieșire!

Cum n-aveau încotro, cu moartea-n suflet, s-au apucat, iar, să-și ridice „case” pe grabă. O mai făcuseră odată. Dar atunci erau numai ei, nici neveste, nici prunci...Adică, Oanea era însurat, dar prunci n-aveau. Și-apoi, erau tineri!

Acuma, „loc” să zicem că aveau, că locul zidarilor, a lui Dănilă și Simion, era gol, creșteau buruieni pe el, că ei, dacă se mutaseră în colibă, nu-și mai făcuseră nimic acolo. De plătit, îl plătise Oanea, și cât trăiseră frații, că el știa carte, apoi, după ce Dănilă și Simion se duseseră, l-a plătit de tot, așa, fără un gând anume, mai mult din obișnuință. dar locul era mic că fusese împărțit numai pentru o casă... Dar, și-așa mic, locul era... loc, un petic de pământ cu buruieni și atât. Ca să stai undeva, îți trebe casă și casa trebe ridicată, că nu crește din pământ. Ca s-o ridici, îți trebe bani, și banii nu-i scuturi din pom...