Gheorghe(XII)
Soarele răsare, se înalță, ajunge la amiază, apoi coboară și apune. Răsar stelele, luna, își urmează drumul lor pe cerul nopții, apoi pălesc, se sting și începe a se lumina de ziuă și iar răsare soarele. Și iar, și iar. Zi după zi, de la începutul lumii și or ține așa până la sfârșitul ei. Numai pentru noi, oamenii, vremea trece mai iute ori mai încet, după cum ne grăbim ori așteptăm.
Așa a trecut vremea și pentru ei, pentru Oanea și Gheorghe cu cileghiile(familiile) lor. Acuma, cum am zis, crescuseră familiile, amândoi aveau câte un prunc și-o fată. Numai că, Viorica, fata Draghinii era sănătoasă și voinică, dar cu Versavia era bai! Se născuse bine, fără probleme, dar, la câteva zile, începuse să nu mai sugă... Plângea, dar, cum o punea la țâță, se sucea și nu trăgea nimic. Ori, dacă trăgea, imediat vărsa.
Au pus-o la sân la nevasta Fântânarului că născuse cu două zile mai înainte, că s-au gândit că n-o fi bun laptele Mariei, că, de la necazuri, s-o fi amărât, dar degeaba. Că n-ar fi fost mare lucru să fie așa, că necazurile vin nechemate.
Venise criza. La început, se auzea că e criză prin America, că se prăbușise bursa, ce drac o mai fi și-aceea, și lumea parcă înnebunise. Fabricile și magazinele dădeau faliment, muncitorii erau dați afară, dacă nu mai lucrau, n-aveau nici cu ce plăti chiria și erau scoși și din casă, se murea de foame ori se stătea la coadă la „ciorba săracilor”. Se auzea că unii, de disperare, beau otravă sau își trăgeau un glonț în cap ori se aruncau de pe fereastră, doamne ferește. Pe-aici nu se vedea nimic... deocamdată! Bunînțeles că și pe-aici se închideau firme, dar așa a fost dintotdeauna! Azi se închidea un atelier de croitorie, mâine, tot acolo, vedeai firmă nouă de „magazin de coloniale și delicatese”. Ori, unde mai ieri fusese magazin de stofe, vedeai că azi e frizerie. Așa mergea lumea! Unii se mutau, alții plecau de tot, alții dădeau faliment...
Apoi, a început să se-mpută treaba. De unde, în locurile „bune”, la bulevarde mari, ori piețe, unde „era vad”, nu vedeai lacătul pe ușă mai mult de câteva zile, acuma lacătele rugineau pe ușile închise și firmele se scorojeau...
Când era Maria cam în cinci luni, la atelier a venit un domn mare, cu țilindru, cu sticlă la un ochi și cu pantofi de lac, de se uita unde pune piciorul să nu și-i murdărească. A intrat în biroul șefului de atelier, au vorbit acolo vreo jumătate de ceas, apoi au ieșit. „Șăful” a oprit mașinile și în atelier s-a făcut o liniște de duminică. Le-a făcut semn și toți s-au strâns în fața lui. Domnul acela le-a ținut o cuvântare lungă din care n-au înțeles cam nimic. Apoi a luat cuvântul Ilarie, șeful de atelier. Ăsta le-a spus, pe scurt și pe înțelesul lor, că e criză și la ei și că de-acuma or lucra numai până la amiază.
- Și cu plata, cum o fi? întrebă un glas din spate.
- Cum să fie? O să fiți plătiți după cât lucrați, ca și până acuma!
- Asta înseamnă că... leafa o fi tot pe jumătate...
- Binențeles!
- Și noi? Din ce trăim? Ori credeți că avem bani destui, că huzurim! se auziră alte glasuri din gloată.
- N-avem ce face! Asta-i deocamdată... Să sperăm că lucrurile s-o îndrepta cât de iute...
Acasă, le-au spus și muierilor, ce să facă? S-au necăjit și ele dar au încercat să-i mai aline cum puteau și ele. Ce să-i alini? Că ei, cum mai vorbeau și cu alții la lucru, știau mai multe și se îngrijorau... Mai trecuseră ei, după război, prin vremuri grele, cu bani puțini. Dar atunci erau feciori(burlaci) și feciorii trec mai ușor prin asta. Acuma, de leafa lor atârnau și alții, nevestele, pruncii... Și Maria urma să nască...
Apoi, mai erau și banii ce trebuiau dați lu Vaizănburg... Dobânzile le plătiseră regulat, mai plătiseră și din capete, cât putuseră, dar rămăsese destul... Dac-ar putea plăti barem dobânda mai departe, și capetele să le mai amâne, ar fi cumva, dar cu jumătate de leafă... nici dobânzile nu știu cum le-or plăti! Că mai trebuie să și trăiască, să mănânce, că doară n-or trăi cu vânt și apă! Hainele le mai cârpești, mai umbli tremțuros, da de mâncat, tot trebe să mănânci! Și, dacă nu vorbeau cu muierile de asta, nu însemna că ele nu se gândeau tot așa. Și, din ce se gândeau mai mult, din aceea se frământau mai mult și se îngrijorau, batăr că încercau să nu se vadă dar ce era în sufletul lor...
Vra să zică, n-ar fi fost de mirare să se fi amărât laptele Mariei, de necazurile pe care le aveau. Dar nu era asta! Pruncul Fântânarului, pus la sânul Mariei, sugea ca un tăune, vra să zică laptele era bun. Au fost pe la doctori cu fata și... nimic. Dădeau din umeri și atât. Dar Vera slăbea văzând cu ochii, și Maria o simțea tot mai ușoară de parcă se topea în brațele ei.
Fântânărița, , nevasta lui Vasile, fântânarul, venea mereu la Maria și încerca s-o ajute, dar degeaba! Într-o seară, după ce au încercat s-o facă pe Vera să sugă fără prea mare scofală, Sofia a zis dusă pe gânduri:
- Ar trebui să o dai la schimb...
Se gândise și Maria la asta dar se temea că Gheorghe n-o vrea! Gheorghe era credincios și Maria se temea să nu zică de asta că-i o vrăjitorie și să se supere și mai mult.
- Lasă că-i spun eu, a zis Fântânărița, că mie n-are ce-mi face și dacă se mânie, el se dezmânie!
Zis și făcut. Cum a intrat Gheorghe în casă, Fântânărița i-a spus ce și cum. Ce-i drept, și Gheorghe se gândise la asta, dar... Știa și el obiceiul din bătrâni: când ai un prunc bolnav, mă-sa îl dă altei femei și aceea vine la fereastră cu el și i-l dă mamei pe fereastră, zicând că-l cheamă altfel. Mama îi dă femeii un animal, o mâță ori un cățel, înfășat într-o cârpă ca și cum ar fi în scutece și spune numele copilului. După ce fac schimbul, femeia de-afară dă drumul pisicii ori câinelui și vine în casă. Pisica ori câinele fuge și duce cu el boala...
De acolo încolo, părinții îi spun pruncului pe numele nou și boala nu-l mai găsește.
Apoi, alta nu-i de făcut! Gheorghe s-a simțit ușurat că nu aduce el vorba de asta. Nu de alta, da Maria era timișoreancă de baștină și se temea să nu-l iei „pe sus” că vine cu obiceiuri din astea „țărănești”.
Fântânărița a ieșit în stradă, a prins o mâță a nimănui, că erau destule, a înfășat-o într-o cârpă și i-a dus-o Mariei. Gheorghe s-a dus la Oanea „pe goștie”(în ospeție) până au făcut muierile ce aveau de făcut.
De atunci, toată viața, i-au spus fetei Mărioara! Și asta a însemnat lungă vreme că fata s-a vindecat și, încă de atunci seara, de cum a pus-o la sân, a început să sugă cu poftă că era moartă de foame, de i-au dat lacrimile lui Gheorghe când a intrat în casă și-a văzut-o cum suge pleoscăind.
Acuma, mai era grija banilor ce trebuiau dați lu Vaizănburg...
Au mers Oanea cu Gheorghe la el și s-au rugat, mai gata să se pună în genunchi, să îi mai păsuiască, să plătească și dobânda când or avea, dar ăla n-a vrut nici s-audă.
Au plătit înainte, ce era să facă? Mai lucrau ce găseau, după ce ieșeau de la atelier, că banii erau puțini, că dacă lucrau numai pe jumătate, pe jumătate erau plătiți și trebuiau să trăiască. Oricât își strângeau cheltuiala, tot nu se ajungeau cu banii...