Gheorghe(XI)

E iarnă, spre sfârșit. Mai aproape de primăvară ca de iarnă. Neaua, câtă a fost, s-a cam topit și acuma-i plin de bălți și de noroaie. Au trecut câțiva ani, nu mulți, vreo cinci, dar multe se schimbaseră. Draghina a născut un băiat, Tibi(Tiberiu), la puțină vreme după ce s-au mutat în casa nouă.

„Băieții” se însuraseră și ei. Întâi Sandu, cu o fată, una Anica, ce stătea pe o străduță pe unde mergeau ei la atelier. Sandu se „măritase” adică se mutase în casa Anicăi, că Anica n-avea frați, era singură la părinți. La părinți... vorba vine, că numa tată-su trăia, mamă-sa se dusese când ea avea ea vreo opt ani și Traian, tată-su, o crescuse singur. Acuma Traian era bătrân, și nu atât bătrân cât beteag. Că, în tinerețe lucrase în tăbăcărie și umezeala îl umpluse de reumatism că de-abia mergea. Apoi, scamele, ori chimicalele cu care lucra, ori poate amândouă, îi atacaseră plămânii și acuma răsufla scurt „ca cânele vara” cum zicea chiar el. Vra să zică, Anica nu putea să-l lase singur și să plece din casă. Și-apoi... unde să vină? Să steie cu Gheorghe în căsuță?

Gheorghe se însurase și el cu una Maria, din Blașcovici, pe care o cunoscuse la un bal al tineretului. Maria fusese inășiță(ucenică) la croitorie la Zelda Zimmermann, dar... nu ajunsese croitoreasă. Că, după vre-un an de inășie adică de măturat în atelier și cusut bumbi, Zelda i-a dat ceva de cusut cu acul. Când Maria i-a dus cusătura, Zelda a privit-o peste ochelari și i-a zis:

- Fată dragă, tu nu ești de croitorie! Ar fi păcat de harul pe care-l ai să rămâi croitoreasă. Că nu-s cinci fete dintr-o sută să coasă cu acul așa fin și egal. Nu vrei să înveți broderia, mai bine decât croitoria?

Și Maria, în loc de croitoreasă, a devenit brodeuză. Cu brodatul câștiga mai bine, că brodeuze erau puține, croitorese, o grămadă. Apoi, de brodat, primea comenzi mai mult de la casele bogate, și ăștia plăteau bine, că aveau de unde, măcar că se târguiau mult înainte.

Cu ce bani avea puși deoparte Maria, cu ce au mai primit la nuntă, ia mai ajutat și Oanea, mai aveau și „băieții” ceva bani, (că ei, încă de când erau la cai, se dedaseră să țină banii laolaltă, că se încredeau unu-ntraltul. Gheorghe a vrut să împartă banii ce-i aveau, să știe câți are, pe cât se poate bizui, dar Sandu n-a vrut nici s-audă! „ Eu am unde sta cu nevasta” zicea. „Tu ai mai multă lipsă de bani.” Până la urmă a rămas că îi dă împrumut, că altfel Gheorghe n-ar fi primit în ruptul capului.), Gheorghe și-a ridicat și el casă. Nu mare, pe potriva lor, după cât le ajungeau banii, dar oricum, casă nouă.

Coliba băieților rămăsese,... cât rămăsese. Până la urmă au spart-o, că... Dănilă se dusese pe ceea lume... Făcuse frontul și fusese pușcat în șold, undeva prin Balcani. Rana se tămăduise dar, de-atunci, trăgea o țâră piciorul drept că-i rămăsese șoldul cam țeapăn. Într-o zi, la puțină vreme după ce au făcut casa lui Gheorghe, Dănilă și Simion lucrau la o casă mare, prin centru, că samsarul care luase lucrarea se grăbea că era în prag de iarnă și dădea zor să termine. Dănilă și Simion lucrau tocmai sus, sub streșină, pe schelă. Nimeni nu știe cum s-a întâmplat, i-o fi amorțit piciorul, s-o fi împiedicat, o fi alunecat pe scândură, dar, odată s-a auzit un ”hăăăăăuuu!” și o bufnitură. Dănilă căzuse de pe schelă pe un morman de cărămizi! L-au pus într-o pătură și l-a dus acasă, la colibă, unu cu căruța, ce le ducea var. L-au pus pe pat, îi curgea sânge din nas, din gură și din urechi și răsufla slab și hârâit. Noaptea, s-a stins. L-au îngropat după obicei și Simion a rămas singur în colibă. Trăia, dar parcă era mort și el. Dacă-i făcea focul careva, bine; dacă nu, stătea în frig. Maria ori Draghina îi duceau mâncare, îl luau de mână și îl puneau la masă, îi puneau lingura în mână, ca la un prunc mic. Dacă nu, mâncarea rămânea pe masă și el nu se atingea de ea numa ședea pe marginea patului și se uita la peretele dinaintea lui... Într-o dimineață, în toiul iernii, înainte să meargă la lucru, Oanea s-a dus să-i facă focul. Ușa colibei era deschisă, apa din cana de pe masă era înghețată toacă, cojocul și căciula erau în cui, în colibă era frig ca afară și Simion, nicăieri! Au umblat în stânga-n dreapta, l-au căutat dar n-au dat de el... Unde să știi să-l cauți în Timișoara?

Apoi, Tibi, băiatul lui Oanea, se îmbolnăvise... Slăbise de vedeai prin el. Tușea de se scutura tot și răsufla greu, gâfâit, de te-apuca mila când îl auzeai. Au fost cu el pe la doctori, i-au luat tot felul de leacuri dar degeaba. După sărbători, a venit să-l vadă un doctor, că se temeau să-l mai scoată din casă, să-l poarte prin oraș. Ăsta, om bătrân, le-a zis că baiu îi umezeala din casă.

- Pereții nu-s uscați destul și asta i-a atacat plămânii! a zis. Trebuie dus la un sanatoriu, la munte, la pădure, la aer curat! Altfel...

Sanatoriu, munte... ușor de zis. Da pentru asta trebe bani, și încă mulți! Și bani... de unde? Că Oanea cheltuise ce brumă de bani mai avea cu doctorii și leacurile, Gheorghe cu Maria băgaseră tot în casă și acuma toți trăiau de la o leafă la alta, cu economie...

Apoi, printre nori începu să se vadă și un petic senin... Mama Draghinii avusese o soră mai mare, măritată în Căstău, un sat de lângă Orăștie. Acuma, soră-sa se dusese, dar șogoru(cumnatul) Toader trăia și se aveau bine, că Toader nu se mai însurase. Trăia singur, văduoi(văduv), că copii n-avea, și lucra la pădure, cum lucrase toată viața. Urca primăvara în pădure și nu mai cobora până când dădea bruma. Atunci cumpăra de la târg de la Orăștie un sac de făină și unul de mălai, petrol pentru lampă, sare, chibrituri și ce-i mai trebuia peste iarnă, din sat cumpăra un porc, îl tăia și ierna în casă. Cum se desprimăvăra, ducea cele câteva găini la o babă din vecini să aibă grijă de ele și toamna le lua înapoi. Baba le grijea și hăznălea(folosea) ouăle și toamna, pentru ouă, îi dădea niște brânză pusă la sare în doniță, că avea capre.

Draghina n-a mai stat pe gânduri, că nici nu era vreme! A luat pleivas și hârtie și i-a scris carte(scrisoare) în care i-a spus ce și cum cu tot șartul(cu amanuntul).

La vreo săptămână, a venit carte de răspuns de la „unchiu Toader” dar nu pe poștă, numa printr-un om din sat care venise la Timișoară și toți s-au strâns să afle răspunsul.

S-a chinuit o țâră Draghina cu cititul, că unchi-su Toader era mai dedat cu săcurea și firizu decât cu pleivazu, dar până în urmă a citit-o. Zicea acolo Toader că le primește bucuros, le și sapă cu arșeul(hârlețul) un petic de loc, să samene Draghina niște straturi, să aibă peste vară verdețuri și ce-o mai trebui, vorbise și cu baba Valeria să le deie lapte și brânză pentru prunc; ouă or avea de la găini, că dacă vin ei, nu le mai duce la baba Valeria...

Numa să se cam poarte(grăbească), că el, după Bunavestire(25 martie) suie la pădure...

După o rază de soare, iară se iviră nori pe fruntea lu Oanea. Gheorghe a văzut dar n-a zis nimic. Avea vreme să-l întrebe, când or fi numai ei, între bărbați.

Vremea asta a venit iute. Dimineața, pe drum spre atelier, Gheorghe a deschis vorba:

- Bace, nu te bucuri că s-a tomnit(rezolvat) cumva? Că te văd tot pe gânduri...

- Ba, mă bucur... oarecum. Ascultă: io azi nu merg la lucru. N-am nimica de făcut în grabă(urgent) și dacă gați treaba ta, treci tu la bancul meu.

- Da ce vrei să faci, bace?

- Să umblu pe la bănci, să iau niște bani împrumut...

- Da pentru ce, bace? Că dacă stau la cuscru Toader...

- Mă, tu porți capul cela numa să nu ții colopu-n mână? se răsti Oanea, oprindu-se. Apoi reluă pasul și vorba: bani oricum trebe! Nu ca la sanatoriu, da tot trebe, bată-i Dumnezeu și pe cine i-o făcut!

- Da pentru ce?

- Cum pentru ce? Cu ce-or mere? Pe jos? Ori, la tren, te duce gratis? Apoi, trebe să-și ducă cele de trebuință, că ouă și lapte găsesc acolo, da celelalte? Până se fac verdețurile ce le-o semăna Draghin, nu trebe să mânce? Apoi, Tibi tot trebe să ieie leacurile ce i le-o dat doctoru... vra să zică, și pentru asta trebe bani. Apoi, laptele de la baba ceea, nu or putea să ceară să li-l deie de-a fitea(gratis), trebe să i-l plătească, că și baba din asta trăiește. Și mai îs și altele...

- Așa-i... îngăimă Gheorghe. Bani oricum trebe...

Seara, când a ieșit Gheorghe de la „verk”, Oanea îl aștepta în stradă. Dintr-o privire Gheorghe a văzut că Oanea nu se dezcruntase... Semn rău. Cum nu erau singuri, nu l-a întrebat nimic până s-au apropiat de casă și ceilalți s-au depărtat.

- No?

- No, draci uscați!

- N-ai găsit?

-Găsit la dracu! Am fost pe la bănci cât îi orașul. Dintr-una m-au dat afară, în alta nici să intru n-am fost lăsat... Ăștia nu se leagă la cap cu noi, sărăcimea! Un portar a zis să merg la piaț, să găsesc un jidan care dă bani cu camătă(dobândă), că de la bănci, slabă nădejde...

- Și? Acela ți-o da?

- Da. Că cu asta se ocupă, dă împrumuturi la săraci. Numa să vedem cât o fi camăta...

Acasă n-au zis nimic. A doua zi, Oanea s-a dus iar să caute bani. Seara, la fel, l-a așteptat pe Gheorghe la poarta atelierelor. Cum a ieșit, Gheorghe și-a dat seama că Oanea are vești ceva mai bune. Că nu era voios, dar nici încruntat ca ieri nu era...

Pe drum, cum au rămas singuri, Oanea n-a mai așteptat să-l întrebe numa cât a deschis vorba:

- Am găsit pe unu... îl știi și tu... Vaizănburg cela...

- Cine?! Nepotul lu tanti Roza?!

- Îhî! El. A mai îmbătrânit și el... Și nu mai îi așa nealcoș(țanțoș) cum a fost când ne-a dat afară.

- Și ce-o zis? Îți dă?

- Da... m-o întrebat o sută ș-o mie: unde lucru, unde stau, casa-i a mea ori pe arindă(chirie), cum îi casa, din ce-i făcută, ce familie am, o grămadă de lucruri, ca la vamă! O zis că vine duminică la mine... Îi trebe garanție pentru bani și altceva, afară de casă, n-am. O vedea casa și mi-o spune cât îmi poate da... Io m-am socotit că doară îmi dă...cât îmi trebe, numa nu știu cum o fi cu datul înapoi... Că, știi cum îi: la primit îi cu râs, la dat îi cu plâns...

- Apoi, bace, iacă, te-oi ajuta și io... Și, doară om scoate-o la un capăt!

- Doară...

Duminică a venit „domnu Vaizănburg”. Oanea i-a ieșit în întâmpinare, dar ăla n-a intrat în casă încă...

S-a învârtit primprejurul casei lu Oanea, s-a uitat și la casa lu Gheorghe, că Gheorghe își făcuse casa ca lui bace-su, numa că ți se părea că-i... altfel. A lui Oanea era tencuită și văruită, dar, ca iarna, varul mai crăpase, se mai murdărise... A lui Gheorghe era „în roșu”, netencuită pe dinafară, și se vedea că-i casă nouă. Apoi, a lui Oanea era acoperită cu tablă „neagră”, vopsită, pe când a lui Gheorghe era acoperită cu tablă zincată și tabla zincată e mai frumoasă... Ș-apoi, se nimerise o duminică senină și, la soare, tabla de pe casa lu Gheorghe sclipea ca argintul, că te uitai la ea și fără să vrei.

Apoi, domnul Vaizănburg a intrat în casă...

Abia a plecat acela, că Gheorghe s-a repezit la Oanea, până n-a apucat să intre în casă.

- No, ce-o zis?

- Hmmm ... apoi... o zis că... hmmm... să merem mâine seară la el, amândoi.

- Și io?

- Și ...

- Da, cu mine ce are?

- Apoi că...

Oanea se uita în pământ și se frământa în loc. Apoi se hotărâ și zise dintr-o suflare:

- O zis că, pentru casa mea, nu-mi poate da prea mult, că-i prea „veche”, dar, dacă vrei tu să felelești(garantezi) pentru mine, cu casa ta, îmi dă cât îi cer...

Întors în casă, Gheorghe i-a spus și Mariei ce zisese Oanea: să garanteze și el cu casa lor...

În noapte ceea, în cele două case nu s-a prea dormit... Gheorghe cu Maria au sucit și învârtit vorba pe toate fețele, dar se pare că altă ieșire nu era. Era greu să se pună felelechi(chezaș) cu casa, dar, când se gândeau la bietul Tibi, cum tușește și se chinuie...

A doua zi, luni, de la lucru s-au dus drept la Vaizănburg. Au iscălit hârtiile și le-a dat banii. Împrumutul era pe zece ani. Ca să le fie mai ușor, zicea Vaizănburg, capetele o să le plătească cum or putea, cât or putea, numai dobânda, în ziua de leafă, musai s-o plătească. Asta nu părea greu, că numa dobânda ...nu erau bani prea mulți; o putea plăti și să aibă cu ce trăi.

Și așa, miercuri dimineața, Oanea încărcat cu două valize i-a condus pe Draghina și pe Tibi la gară. La gară la Orăștie îi aștepta Toader, cu o cocie să-i ducă până la el acasă....

...

Toamna, Draghina cu Tibi s-au întors acasă. Tibi își revenise, nu mai tușea, ba se și îngrășase o țâră, batăr că fugea și sărea ca un ied. Și nici nu venise cu mâna goală! Că baba Valeria avea mâță și mâța ceea n-a vrut să fete la ea acasă, numa în pod la casa lui Toader. Și, când au ieșit mâții(pisoii) din ascunzătoare, unul s-a lipit de Tibi și ba să se mai dezlipească! Și nici Tibi de el! Vra să zică, la întoarcere, Tibi a venit cu el în brațe tot drumul.

Apoi a venit iarna...

A venit și a trecut, cum trec toate, numai că, oarecum mai greu. Acuma, dacă erau și datori, mai strângeau cureaua, ca să plătească datoria. Nici înainte nu huzuriseră ei, dar acum era mai greu...

Apoi, Maria a rămas grea. Bucurie pe Gheorghe, că i-a venit rândul să fie și el tată! Se bucurau toți, că erau „ca din casă”, dar nimeni nu se bucura ca Gheorghe și Maria.

Spre vară, Oanea cu Gheorghe s-au sfătuit, s-au vorbit și au hotărât să sape o fântână în curte la unul din ei, unde-o fi loc bun, după cum o zice fântânarul. Că aveau pe stradă și fântânar. Ăsta, Vasile Avăcăriței îl chema, era un moldovean cu nevastă și prunc mic, venit la Timișoara, sărac ca vinerea de lângă Paști. Acasă, la Moldova, fusese învoitor pe o moșie că pământ n-aveau. Lucrau amândoi până picau din picioare, și de-abia aveau cu ce-și ține zilele. Până când, de sărăcie, de disperare, și-au luat lumea-n cap și au plecat unde or vedea cu ochii și au ajuns aici. Au primit și ei „loc” de la primărie și și-au ridicat o căsuță din văiuguri(chirpici) și Vasile s-a băgat la lucru. Cum era fântânar, Vasile nu putea înțelege în ruptul capului să ducă apă din alt loc, să n-aibă el fântâna lui. Degeaba! A căutat cât era curtea, dar n-a găsit loc bun de fântână. Că fântâna nu se face, așa... fiecum! numa se face unde simte fântânarul, cu meșteșugurile lui, că-i loc potrivit. Cât ținea curtea lui, nu era loc barem cât să pui palma, să nu-l fi pipăit Vasile în nădejdea că o fi loc bun de fântână, dar...

Până într-o seară când ostenit, Vasile s-a pus la masă. Pruncul dormea deja. Sofia, nevastă-sa, i-a pus farfurie și lingură și s-a întors să pună oala cu mâncare pe masă, când, nu știu cum, Vasile s-a mișcat și lingura a căzut sub masă. Casa nu era înălțată de la nivelul curții și pe jos era podit cu... pământul lăsat de Dumnezeu să umble oamenii pe el. Când s-a aplecat să ieie lingura, Vasile a atins pământul cu degetele și a tresărit: șimțise în vârful degetelor o undă răcoroasă, ca cum sufli peste fruntea unui prunc cu fierbințeală să-l răcorești!

- Aci-i! a strigat. Și nu i-a mai trebuit nici mâncare, nici nimic.

A dat masa la o parte din colț de unde era, și-a luat hârlețul și s-a pus pe săpat, atunci seara, la lampă. A deschis ușa și pământul scos din groapă îl azvârlea drept afară, în curte. În scurtă vreme s-a oprit, a lăsat lopata și, îngenuncheat lângă groapă, asculta. Apoi, s-a sprijinit cu mâna stângă de marginea gropii, s-a lăsat în jos cu fața în groapă și cu mâna dreaptă întinsă și. cu degetul a apăsat în fundul gropii. Și imediat Sofia a auzit clipocitul apei! Au trezit pruncul să-i deie să bea prima gură de apă din pergău(clopoțel), să aibă glas tare și limpede ( asta a avut rezultat, că, după ce-a mai crescut, băiatul a cântat la biserică, apoi, mai târziu a studiat muzica și a ajuns să cânte la Operă!).

Acuma, el era singurul cu fântână în casă de pe stradă, ori doară și din oraș! Că încă și el râdea: „ Numa io și boierii ceia din casele mari din centru, avem apă-n casă!” zicea.

Oanea se gândise că ar fi bine să aibă fântână unul din ei, ca să nu mai trebuiască să ducă apă de cine știe unde. Mai ales că, acuma, dacă naște și Maria, or trebui spălate scutece și o trebui apă mai multă decât or putea ei duce cu cantele când vin de la lucru. Așa se întâmplă că până în toamnă, la Oanea în curte apăru fântâna...

Maria a născut și ea un băiat, Ștefan, că doară nu s-o lăsa la cumnată-sa, la Draghina!

Gheorghe parcă plutea. Și era normal să fie așa, doară era primul lui prunc, și era și băiat!

În anii următori, iară s-a înmulțit neamul: Draghina a născut o fată, Viorica, apoi Maria a născut și ea o fată, pe care a botezat-o Versavia după un nume găsit în Vechiul Testament.

...