Gheorghe(VIII)

Au umblat așa, vandra, toată ziua, până seara. Unde să se ducă? Unde să steie? De chirie nici nu putea fi vorba, că bani n-aveau și fără căpară(arvună, avans) nu-i primea nimeni. Umblau în tăcere fără țintă, fără o vorbă. Ce puteau vorbi? Oanea era negru de supărare. Că el era cel mai bătrân și răspundea de ei. Spre seară, Sandu l-a tras deoparte pe Gheorghe.

- Mă, știi ce zic eu? Hai la grajd!

- Unde? La ce grajd?

- Acolo ...

- Da cum? Ne primește?

- Merem să vedem. Poate că...

Au mers. Acolo, la grajd, nimeni. În curtea pustie crescuseră buruieni printre pietre. Grajdul, gol, pustiu, plin de pânze de păianjen. Prin boxe, unde înainte fuseseră caii, acum erau doar un rest de paie pe jos, vechi și înegrite. Au adunat de prin scări un braț de fân vechi și prăfuit, l-au pus pe jos și și-au făcut culcuș. Au dormit acolo noaptea ceea. Și cealaltă. Și celelalte, după, destulă vreme...

Răbdau foame. Seara, afară, între două pietre, făceau foc și fierbeau câțiva cartofi ori o mămăligă, niciodată deajuns. Își rupeau de la gură, seara, ca să aibă și pe dimineață un cartof ori un bruș(bulgăre, boț) de mămăligă.

De lucrat, încă lucrau la atelier, Oanea ca muncitor iar Gheorghe cu Sandu... Nu se prea știa ce era cu ei. Că inășia(ucenicia) o gătaseră dar carnet de muncitor n-aveau că nu dăduseră proba de lucru. Au zis și către șeful de atelier de treaba asta

- Dom șef, cu noi cum rămâne?

- Ce să rămână?

- Cu proba de lucru! Rămânem inași, până când? Nu se mai dă probă de lucru? Să fim și noi muncitori, că ...

- Ce probă de lucru? N-ați lucrat în rând cu ceilalți, cât a fost războiul? Cu santinela la ușă de trebuia să ceri voie să meri să te piși? ce probă de lucru mai vreți?

- Bine-bine, da cu carnetul de lucrător... Cum facem, că noi tot inași apărem cât n-avem carnet...

- No, lasă că trebe să vorbesc la conducere, să vedem ce și cum... Io aș zice că nu mai dați probă de lucru, că doară ați lucrat... Plus de asta, vezi bine că mulți au plecat...

Asta așa era. Mulți muncitori, veniți de prin sate de sărăcie, plecaseră înapoi, acasă, că se vorbea că se dă pământ, de la ceia bogați care plecaseră. Că mulți bogătași, unguri ori nemți cu moșii mari, când s-a gătat războiul și au venit românii, au plecat. S-au dus în Ungaria, ori în Austria, Germania, ori cine mai știe pe unde... Că bogații pot trăi oriunde, că au cu ce. Apoi, statul român, la ceia care n-au vrut să rămână, le-a dat bani grei ca despăgubire pentru averea rămasă. Din moșiile lor, zicea că se dă pământ la săraci.

Pe Oanea l-a mutat „cu lucrul” de la tramvaie, la gară, tot la atelier, la reparații, numa la trenuri, că și de-acolo plecaseră mulți. Se căutau muncitori, lefurile începuseră să crească, de lucru era bugăt(din belșug) și se auzea că primăria vrea să le deie locuri de casă la muncitori, ca să-i țină, să nu plece. Asta era un motiv în plus pentru Gheorghe și Sandu să capete carnetele de muncitor. Șeful de atelier, Iovan, un sârb cărunt, slab și înalt, s-a ținut de vorbă. A întrebat, a vorbit pe la conducere, el știe ce-a făcut, destul că într-o zi i-a așteptat dimineața și le-a dat carnetele de muncitor. S-au bucurat de ele, că acuma erau muncitori, nu mai erau ucenici, dar mai mult s-au bucurat la leafă! Că plata, acuma era de muncitor și era dublu ba și mai bine decât înainte.

Oanea făcuse cerere la gară, laolaltă cu alții, și ceruse loc de casă de la primărie. A făcut cereri și pentru ei, pentru Gheorghe și Sandu, că acuma erau și ei muncitori și, cum câștigau mai bine, aveau și ei niște bănișori, cât să înceapă să-și ridice o căsuță, mai ales dacă primeau locul gratis. Au primit „locurile” toți trei lâng-olaltă(unul lângă altul), nu așa mari cum și le închipuiau ei, veniți de la sat, unde un „tălechi”(loc de casă) îi mare și cu lărgământ, să ai loc și pentru casă, și pentru acareturi, și ocol(curte) mare, să te poți întoarce cu cocia și să ai și ogreadă(grădină). Aici, la oraș, un „loc” avea cinci ari(500 mp), mai mic decât aveau ocolul la casa părintească, dar, oricum, cum nu avuseseră nimic, își simțeau mâinile pline și cu atât. Oanea se logodise cu Draghina și, cu ce avea el, mai cu ceva bani ajutor de la socri, se apucase de casă. Gheorghe și Sandu au vrut să-i deie și banii lor, dar Oanea n-a primit. Dar, la ajutor cu brațele i-a primit bucuros.

- Lasă, zicea Oanea, că bani vă trebe și vouă să vă încropiți o colibă de casă.

- D-apoi, bace, noi...

- Voi, da! Că n-oți ședea tăt în iștălău(grajd) la tramvai! Trebe să vă faceți și voi un „mihei”( atelier mic, anexă) cât de mic.

Acuma, stând și judecând, cam așa era. Că Oanea s-ar fi însurat și ar fi stat cu Draghina și nu puteau sta și ei acolo.

La început, Oanea a făcut o căsuță numa cu o cameră și în tindă, bucătăria. A făcut-o „pe economie”, din văiuguri(chirpici) ca să iasă cât mai ieftin. Gheorghe cu Sandu au ajutat cu munca peste tot unde se putea: la săpat și încărcat pământ, la „călcat” (frământat) pământul și făcut văiuguri, la clădit, la tot ce se putea. Până toamna, Oanea avea casă, se putea însura.

Lângă casa lui Oanea, pe „locul” lui Gheorghe, și-au făcut și băieții „coliba”. Mai mică și mai joasă ca alui Oanea, dar tot cam același „ștelung”(ținută, aspect) avea. A lui Oanea avea o cameră și tinda și era mai înălțată de la pământ, va să zică, pereții erau mai înalți, că, după ce au ridicat pereții, înăuntru au umplut cu pământ călcat cam o treaptă de înalt. A lor era numai o „sobiță”(cameră mică), fără tindă și la nivel cu pământul, fără umplutură, că se grăbeau. În rest, erau cam la fel: tot din văiuguri aproape crude, nedestul de uscate, cu lemnăria adunată de pe la dărâmături, că erau destule case aproape dărâmate ori chiar dărâmate prin oraș. Unele erau victime ale războiului, altele fuseseră părăsite de stăpânii care fugiseră de război ori după și fuseseră prădate în vremea anarhiei de după război. Din dărăpănăturile astea își luau lemnărie toți care primiseră loturi și se grăbeau cu ridicatul caselor: grinzi, coarne(căpriori), stâlpi, scânduri ori leațuri(șipci), ba, bunăoară Oanea a găsit și o fereastră in stare bună și o ușă de duchean, de lemn plin, groasă de-o palmă și grea, da numa bună să o pună la intrarea în tindă. La casa băieților au pus o ușă subțire, cu geamuri, de interior, că asta au găsit. Fereastră n-aveau, da prin geamul de la ușă intra oleacă de lumină, ca să nu steie ziua cu lampa aprinsă. În rest, amandouă casele erau cu tavan din toate cârpiturile, leațuri, scânduri, ce au găsit, adăugate și însăilate cum s-au priceput, că nici unul nu era nici zidar nici tâmplar, și pe deasupra lor pământ călcat și acoperite cu tablă de pe vagoane. Că triajul era plin de vagoane de toate felurile, întoarse de pe front ori de pe unde s-au dat lupte. Vagoanele astea erau „dezbrăcate” de tot de rămânea din ele numai boghiurile și platforma, și erau reconstruite. În curtea triajului era un munte de „tăbli” jupuite de pe vagoane, table care numa stăteau în cale. Erau găurite, strâmbe, îndoite, și nu se mai puteau folosi la vagoane și să le ducă la Reșița la topitorie, costa mai mult decât prețuiau ele. Oanea a vorbit acolo, la triaj, și a cumpărat bucăți din astea de tablă pe preț de nimic. Mai era de lucru la ele până să le poți pune pe casă, că trebuiau indreptate, tăiate drept, că erau de toate formele, dar, au făcut și asta tot ei. Nu erau tinichigii, cum nu erau nici zidari sau dulgheri, da cum se zice„ nevoia te-nvață și ce nu ți-i voia”. De cărat, le-au cărat cu spinarea, pe rând, toți trei, că altfel n-aveau cu ce. De fapt, toate materialele le-au cărat tot așa, în mâini sau cu spinarea, că n-aveau nici măcar o roabă ori un căruț. Așa au cărat lemnăria, ușile, tabla de acoperiș soba lui Oanea și plita lor, că Oanea cumpărase de la „ocica-piaț” (piața de vechituri) o sobă de fontă care se desfăcea bucăți, ce mai, toate cele! Băieții și-au făcut o sobă zidită din cărămizi, că găsiseră o sobă cu plită, îngropată pe jumătate sub un morman de moloz. Dar soba aia era turtită și paradită că nu mai putea fi folosită, așa că, băieții au luat numai plita, grătarul și ușile și restul l-au lăsat. Acasă, într-un colț au zidit din cărămizi, cărate tot cu brațele, o sobă pe care au pus plita, grătarul și ușile și un horn care ieșea din acoperiș. Hornul ăsta avea povestea lui și Gheorghe, peste mulți ani, povestea râzând că hornul nu era drept numa oblic. Că zidiseră soba într-un colț și, când au început a zidi hornul, și-au dat seama că, dacă merg cu el drept în sus, dau hăptac în cornul din colț! Să faci cot, ca o treaptă, nu mergea că nu se poate curăța; să strici soba și s-o faci de la capăt... parcă nu-ți venea, după atâta trudă. Și-apoi, nici vreme nu prea mai era, că era toamnă plină și era frig.

- Dă-l la tata dracilor de horn! a înjurat Gheorghe în pragul disperării. Că doară știe fumul să suie și dacă nu suie oblu(drept) în sus. Și-apoi, afară o fi drept, că nu ne mai încurcă nimica!

- Hai să-l facem așa că altfel ne mutăm aci în vecini, de frig! Și, la cimitirul săracilor, nu ne trebe nici sobă, necum horn! glumi amar Sandu.

Și așa l-au lăsat.

În celălat colț au pus paturile, fiecare pe lângă un perete. Deasupra fiecărui pat, pe cuie bătute în perete, câte o scândură lată pe post de poliță, să-și pună bruma de lucruri, că dulap n-aveau și nici loc să-l pună, chiar de-ar fi avut.

Afară de paturi și sobă, mai aveau o masă șchioapă și două scaune care nu semănau nici cu masa, dar nici între ele. Barem lampa nu ocupa loc, că era în cui, pe perete și chiscantul(stropitoare; bidon special asemănător cu stropitoarea)cu petrol era ... în tindă la Oanea.

- Acasă la noi, tata n-ar fi băgat nici iosagurile(vitele) în așa ceva. Da, dacă pentru iosag îi prea rău, pentru noi îi numa bun! râdea Ghorghe cam strâmb.

Oricum, pe când a venit bruma, au făcut focul în soba „cea nouă”. Și, ca pruncii, ba ascultau cum troznesc lemnele în sobă(lemn de brad, vechi, uscat de ani mulți, luat tot din dărâmături) și cum se simte căldura de la plită, ba fugeau afară și se uitau cum iese fumul pe horn, semn că hornul „trage” bine și așa strâmb...

Oanea se însurase, nuntă mică, fără alai și nuntași și petrecere, că nu se putea... De-acasă venise bacea(fratele mai mare) Văsălie, cu cocia, cale de două zile de drum. Ar fi putut veni cu trenul, dar o dată că trenurile încă umblau cam anapoda, că multe linii fuseseră lovite de bombe în timpul războiului și fuseseră cârpite la iuțeală așa că drumul cu trenul nu era de tot sigur. Al doilea ar fi că... nu venise cu mâna goală. Că se știa că la oraș îi greu cu mâncarea și le adusese câte ceva: un sac cu mălai, ceva făină, o tablă de clisă(slănină) și, pentru nuntă, un acău(butoi de cca 60 de litri) de vin și niște ouă, într-o ladă cu tărâțe.

Se temeau, mai ales Gheorghe „pișponcu”(prâslea, mezinul) familiei, că bacea Văsălie o râde de „casa” lor, dar Văsălie era bărbat trecut prin multe și umblat, că fusese pe front și văzuse destule locuri și case, multe mai rele ca a lor, și n-a râs...