Gheorghe(IX)

Erau vremuri grele...

Erau bani, erau și mărfuri, da cine să le cumpere? Că, afară de sorpon(săpun) și petroloi(petrol de lampă), numa cam mâncarea se căuta. Că, zice Scriptura că omul nu trăiește numa cu pâine și apă, ce și cu cuvântul Domnului, și are dreptate, da pita și apa îs musai! Și bai era că tocmai pită nu se găsea... Încă ei aveau noroc cu ce le dusese Văsălie,da mulți cotrobăiau prin gunoaie de foame. Draghina, nevasta lu Oanea întindea cât putea de sacul cela de mălai și, de bine de rău, aveau în tătă ziua un blid de terci de mămăligă.

- Mă, tre să cotăm(căutăm) câte on cioplău(capăt de curea) să roadem pe el, că altfel uităm cum îi să mesteci! râdea cam amar Oanea.

Da alții erau mai bătuți de focu lor. Iacă, bunăoară Mihai, șuștărul(cizmar), vecinul lor. Ăsta fusese inaș la Dulhazs și cum o gătat inășia și a căpătat carnetul de lucrător, l-au luat la armată. A făcut frontul și, după război, când l-au lăsat la vatră, n-a mai găsit nimic. Dulhazs nu mai era, trăsese obloanele și plecase. Se vorbea că ar fi plecat în Ungaria, ori chiar în America, alții ziceau că l-ar fi împușcat rușii, ori sârbii, ori... se vorbeau multe, că gura lumii numa pământul o astupă, dar pentru Mihai, era totuna. Unde să meargă, unde să steie? O vreme a dormit pe unde a apucat, prin gară, prin vagoane ori prin case dărăpănate, părăsite. Apoi, a primit și el loc, acolo, lângă ei și și-a încropit o colibă din nuiele împletite, lipite cu muruială de pământ și acoperită cu tot felul de bucăți de table. De lucrat, unde să lucre? Lucra cu ziua, la gară, la încărcat ori descărcat vagoane. Câștigul, vai de el. Frații, că și pe Sandu îl socoteau frate cu ei, se simțeau boieri pe lângă Mihai, săracu. Că ei lucrau în atelier și barem că de frig era ca afară de frig, barem nu lucrau în noroi și ploaie ori neauă cum lucra Mihai „la vagon”. Lui Sandu i se desprinsese talpa la vârf la gheata stângă și o legase cu o sârmă, să nu se desprindă mai tare, și umbla așa cu ea.

- Ehei, dac-aș avea o sulă barem, aș putea-o tomni(repara)! a zis Mihai când l-a văzut.

- Da cum? Dumetale, baci Mihai, te pricepi la șuștărie(cizmărie)? s-a mirat Sandu.

- Da cum nu?! Numa că n-am nici un fel de scule...

Așa au aflat toată povestea lui. La atelier, în pauza „de masă”, că aveau pauză dar ce să mănânce n-aveau, Sandu i-a făcut câteva sule, din bucăți de sârmă mai oțeloasă de diferite grosimi, înfipte în mânere de lemn. Din ocica-piaț și-a rostuit o captă(nicovala de cizmar, cu trei capete), ciocan i-au împrumutat băieții, ață a scos dintr-un sac destrămat și cuie de lemn și-a făcut singur, cu brișca. Și așa, într-o duminică, când nu lucrau nici ei și nici el, a luat gheata lui Sandu, și seara i-a dus-o înapoi, tomnită.

- Mulțam frumos, baci Mihai! a zis Sandu sclipind de bucurie.

- S-o rupi sănătos, fecior! Numa să ai grijă să n-o pui la uscat prea aproape de sobă... că n-am clei de oase și am lipit-o cu smoală de la traverse, de la gară.

- Și? Are ceva?

- Ba, n-are nimica, că nu intră apa. Da dacă o puni prea aproape de foc, smoala se topește și curge...

- No, bine că știu! Mulțam mai o dată!

Așa, Mihai a început să repare încălțarile tuturor vecinilor, de pe stradă.

Cu „strada” era alt bai! Că-i ușor să tragi o linie pe plan, să bați niște pari și s-o numești „stradă”, dar nu-i destul. Asta, stradă nu prea era... Nici vorbă de trotuar, ori barem de șanț să se scurgă apa, că de la un rând de case la celălalt era numa o fâșie de noroi, fără barem un metru de pietriș. Asta ar fi fost cum ar fi fost. Că nu era barem un stâlp cu felinar, treacă și asta. Că doară mai erau în oraș destule străzi vechi, cu case demult făcute, pe care te bălăceai prin noroi și pe care orbecăiai noaptea prin beznă. Da durerea lor cea mare era apa! adică lipsa ei. Pe toată strada nu era barem o fântână, necum o ceșmă(cișmea) și era greu că trebuia să ducă apa de departe, cale de câteva străzi, de la o fântână de pe stradă. În fiecare zi, când plecau la lucru, luau cu ei cantele(bidoane) de tablă, și seara când veneau, se opreau la fântână și le umpleau. Acasă le goleau în acăul dus de Văsălie, pe care l-au pus pe o capră și i-a pus Oanea un robinet, și așa avea Draghina apă pentru toată ziua.

Într-o zi, Sandu a rămas mai în urmă și când i-a ajuns căra în spinare o roată de automobil. O văzuse lângă o grămadă de moloz și o luase cu gând că, dacă mai găsea una, să facă un fel de căruț(cărucior) de cărat lemne ori alte lucruri grele, că oricum ar fi mai ușor decât în spinare. Numa că, odată că era numai una. Al doilea, acasă, când a cercetat-o mai cu de-amănuntul, a văzut că are în cauciuc o tăietură de puteai băga două degete prin ea! Aproape a plâns de ciudă. Să o care atâta drum și fără folos... Acuma o putea arunca.

- Stai o țâră, n-o țâpa(arunca)! i-a zis Mihai. Ad-o-ncoace, s-o văd, că poate, guma(cauciucul) o fi bun ...

- Bun, la dracu! s-a răstit Sandu. N-auzi dumetale că-i spintecat de pot băga degetele în el?

- Nu, mă! Nu de roată dacă-i bun, zic. Da poate pot croi din el opinci!

- Opinci? Cine umblă cu opinci acuma?

- Ehe! Decât ghete rupte, mai bine opinci bune! Ori, și dacă nu opinci, barem tălpi la ghete, că vezi că piele nu se găsește!

Pe vorba asta, Sandu i-a dus roata și Mihai s-a ținut de cuvânt: a tăiat bucăți din ea și le-a făcut tălpi la ghetele lui Gheorghe, că avea nevoie. Că, după vorba lui, „ pe imală(noroi) îi moale, da pe uscat, mă cam înțeapă în tălpi pietrele de pe drum...”

Apoi, a trecut și iarna... Oricât ar fi părut de lungă, până la urmă a trecut. Vorba ceea: „tăt cânele iese din iarnă, da numa pielea lui știe cum!”. No, pieile lor acuma știau! Când a dat primăvara și s-au dus zăpezile, au răsuflat ușurați: au scăpat și de asta! Nu că de-acum o fi numai lapte și miere și trai de crai, da oricum, vara îi mai ușor...

Au început să vină și alții care primiseră locuri acolo și, încet-încet, strada s-a umplut. Se ajutau unii cu alții, cei mai vechi îi ajutau pe cei noi la ridicat colibele. Nu se cunoșteau, dar îi lega ceva: sărăcia și necazurile. Toți erau muncitori, unii cu familii grele, cu o ciurdă de prunci, cum să nu-i ajuți?

Tot prin primăvară, Draghina începuse să fie mai... năzuroasă nu știu cum... Bunăoară, acuma, cum ajungeau acasă îi punea să se spele și le băga de vină(reproșa) că put a unsoare și fum de la atelier și i se face rău.

-Auzi, nană, zise Gheorghe într-o seară când Draghina l-a trimis la spălat, n-ar trebui să chemăm un doctor să vadă ce-i cu tine?

-Ba om chema, i-a răspuns Oanea, da mai încolo... peste ceva vreme Și nu doctor, numa moașă om chema!

Gheorghe a rămas cu gura căscată și cu lingura în mână.

-Cum adi... ăăă... ău, nanăăă! Iartă-mă, că nici nu mai zic nimica de-amu! Doamne-ajută în ceas bun! Gheorghe nu mai știa ce să spună, de bucurie că o fi unchi.

Acuma, unchi era el deja, că Văsălie avea prunci mari de-acuma, da Văsălie cu pruncii lui erau acasă, la Pâncota, Oanea era aci cu el...