Gheorghe (X)

Mai jos, chiar la capătul străzii primiseră „loc” doi frați, Dănilă și Simion, zidari.

Simion era mai tânăr cu vreo doi ani, dar ziceai că-s gemeni. Aceeași claie de păr, blond prăfuit, ca nisipul, des și încâlcit, de te mirai cum stă pe el șapca jerpelită stropită de var. Aceeași statură de uriași, cu mâinile cât picioarele unui om obișnuit terminate cu niște palme cât lopețile, aceeași voce, moale, tărăgănată, domoală, parcă obosită ori rușinată, dar care, chiar șoptită răsuna ca un huruit de tunet depărtat. Erau oameni de treabă, liniștiți, muncitori, săraci ca vinerea de lângă Paști. Cum s-a desprimăvărat, și-au încherbat(înjghebat) o colibă din scânduri, table, toate adunăturile, acoperită cu o foaie de cort și... barem nu stăteau sub cerul liber. Era mai greu așa, da barem nu plăteau chirie nimănui. Nu zicea nimeni nimic de coliba lor, că nici ceilalți nu stăteau mai bine. Când te uitai pe stradă, te gândeai că, ferească Dumnezeu de un vânt mai tare, că rămâne numa pământul gol. Printre hărăbăile(șandramale) lor, casa lu Oanea, așa cum era, părea palatul primăriei. Apoi, toată iarna, „frații” - că lumea îl socotea și pe Sandu frate cu ei - au adunat, din dărâmături, cărămizi și lemnărie și acuma, în spatele casei lu Oanea se ridica o „prismă”(stivă) de cărămizi, numa să te apuci de zidit.

Ce-i drept, după război, acuma că se așezaseră lucrurile, începuse lumea să construiască. Dar ca să construiești, trebe bani și încă mulți. Vra să zică, de construit construiau cei cu bani din gros și ăia nu făceau o căsuță, numa palate, case mari și la așa ceva, nu mergea să lucri cu doi-trei oameni. Lucrările astea erau luate de samsari care se ocupau de tot: găseau materiale, adunau oameni și făceau echipe, și proprietarul vorbea numai cu samsarul. Ei, baiu-i că, la samsar îi trebuie echipă mare, de zeci ori sute de oameni. Ca meseriași avea oamenii lui, mai angaja oameni străini numai ca pălmași ori „maimuțe” cum li se zicea inașilor, vra să zică, pentru munca necalificată, prost plătită. Apoi, începuseră să apară probleme cam peste tot. Oanea, la ateliere la cefereu avea de lucru, dar la tramvaie... Se cârpea și se peticea, cât să poată umbla tramvaiul mai mult nu, și dacă nu era de lucru, nici plată nu era. Lucrul, și plata, scăzuseră la jumătate și mergea tot mai rău. Încă, de ei mai era cumva, dar Dănilă și Simion, o duceau rău de tot. Ce mai găseau de lucru, era tot cârpeală, ori de reparat, ori de tencuit câte o cameră ori și mai puțin, un tavan ori un perete, nici vorbă de lucrat ca lumea. Apoi, cei care îi luau la lucru, erau tot oameni săraci, nu chiar ca ei, dar nici departe. Cât să le ceri? Și din cât primeau să plătească, nu puteau plăti tot odată, numa mai și amânau, mai împărțeau plata și plăteau cu țârâita. Că-i ușor de zis „ hai să fac”! dar de făcut... Trebuie bani pentru materiale mai întâi, apoi pentru oameni. Și banii... dacă ar crește-n pom, bine-ar fi!

No, în scurt, Oanea avea materialele de bază și a vorbit cu Simion, cam cum ar fi cu ridicatul casei. Simion s-a sfătuit cu Dănilă și după câteva zile, duminica, au venit amândoi la Oanea. Ce-or fi vorbit, ce s-or fi înțeles, ei știu. Doar că, duminică seara, la cină, Oanea le-a spus băieților că începe „lucrul la casă”. Baiul era că, de lucrat, venea numai unul din zidari, că Dănilă, ca mai bătrân și muncitor cinstit, n-a vrut să ieie „căpară”(arvună) de la el ca vecin și atunci barem unul trebuia să mai caute de lucru prin oraș „cu banii jos” ca să aibă din ce trăi. Apoi, un om, cât ar fi de harnic și bun lucraș, la zidărie, mare lucru nu se vede după el că nu poate avea spor dacă el le face toate. Asta însemna că mai trebuie ajutor!

- Bace, a luat vorba Sandu(că luându-se după Gheorghe, tot așa-i zicea și el), la noi, la atelier, nu prea-i de lucru... Unul din noi poate face treaba lu amândoi...

- Nu-i bine așa! a zis Oanea. Vedeți că-i greu cu lucrul, că nu se găsește. Nu-i bine să se lase unul de lucru, că mai târziu, nu se știe dacă-l mai primește.

- Nu așa, bace! Io mă gândeam să vorbim cu șeful de atelier și să merem la lucru pe rând, câte unul din noi, și dacă îi de lucru pentru amândoi, vine și celălalt. Că leafa și așa-i pe jumătate și nu prea are rost să merem amândoi numa să fim la număr în hală...

- Mă, io știu ce zici tu! Da, dacă îi spui asta, n-o să-l deie afară pe unul din voi? Că nici așa nu-i bine!

Hmmm! Grea treabă! Avea dreptate și Oanea. Că, dacă poate face unul treaba lu amândoi, de ce să-i ții pe amândoi?

Au tot sucit-o pe toate fețele, până târziu in noapte, dar fără un răspuns lămurit. N-aveau de unde ști ce-o ieși din asta...

Luni dimineața au mers la lucru toți trei ca de obicei. Pe la două dupăamiază, cum au gătat ce aveau de făcut, stăteau de vorbă cu șeful de atelier lângă un banc de lucru. Din una în alta, Sandu a dus vorba și de treaba asta, cum ar fi dacă ar veni la lucru cu rândul?

- Moi deșco(băiatul meu) - așa le zicea Iovan, că erau cam deodată cu fii lui - voi aveți ceva gând? Vreți să plecați pe undeva? a întrebat Iovan cu vocea lui răgușită, trăgându-se de mustățile groase, îngălbenite de tutun.

- Ăăă ... nu... da...iacă... se bâlbâi Sandu și, până la urmă i-au spus tot.

- Hm, hm! a tușit Iovan. Voi v-ați gîndit bine... Io zic că ar fi bine cum ziceți voi, și oi încerca să vă acopăr, că n-ar fi bai. Da, dacă îi de lucru, veniți amândoi, să nu rămânem în urmă, că atunci îi bai mare! Că, dacă mere treaba, nu-i problemă, numa dacă nu se face ce trebe, poate veni cineva de la conducere și-atunci ... Și-o fi bai și pentru voi, și pentru mine, că eu răspund de voi...

Și așa a rămas. Cel care mergea la lucru, trăgea tare, ca să termine treaba, iar celălalt, rămânea să-l ajute pe zidar. Și cel ce mergea la lucru, și Oanea, cum veneau, treceau la „schimbul doi”, la roabă ori la lopată, până noaptea când nu se mai vedea. Nici Dănilă, nici Simion nu erau de ceia care „dorm pe coadă” și lucrau de când se făcea ziuă până noaptea și zidurile creșteau văzând cu ochii.

De la gară, Oanea a adus, cu o căruță închiriată, un rezervor mare, de tablă, pentru apă. Cam la două-trei zile, ăla cu căruța le ducea apă în butoaie, și umpleau rezervorul. Că, pentru mâncare și spălat, duceau apă cu cantele de la fânână, dar pentru stins varul și pentru maltăr(mortar), doară nici dacă ar fi dus apă toată strada n-ar fi ajuns! Din scânduri, Oanea meșterise o roabă, cu roata făcută dintr-o roată dințată aruncată. ” Asta barem n-alunecă” a râs Gheorghe când a văzut-o, vorbă care l-a costat o palmă peste ceafă. O fi fost el bărbat de pe-acuma, dar „Bacea” tot „Bacea” rămânea...

Draghina, acuma, „îi luase în grijă” și pe zidari, că făcea mâncare și spăla pentru toți și, batăr că se îngreunase și se mișca mai greu, nu se plângea nimănui. Numai noaptea, când simțea osteneala de peste zi, mai ofta sau gemea, dar nimenea n-o auzea, că Oanea, zdrobit de trudă, de multe ori s-ar fi lipsit de cină, numa să se culce, și, cum punea capul jos, dormea ca pământul până dimineața. Acuma, dacă trecuse iarna, și cu mâncarea era mai ușor cumva. Că în grădină crescuseră verziturile timpurii, salată, măcriș, șpinod(spanac), ceapă și ai(usturoi) verde, mai apoi și celelalte, părădăici(roșii), piparcă(ardei), curechi(varză) mai târzii și, într-un țarc de sârmă, pe care îl muta în fiecare zi, avea patru găini pe care noaptea, le prindea și le băga într-o ladă în tindă. Cu una, cu alta, umplea o ciorbă în toată ziua și, dacă nu se îngrășau, barem mai înceluiau(păcăleau) foamea...

De cheltuit nu cheltuiau decât pe petrol de lampă și pe sare, rar mai ducea Oanea câte-o pâine neagră, și de spălat, se spălau în baltă la Lutărie, o groapă de unde se scosese cândva pământ pentru cărămizi. Acolo, sâmbăta seara, se ungeau cu lut galben și apoi se spălau și parcă lutul cela spăla unsoarea și funinginea și rugina mai bine ca săpunul... Banii ajungeau la Draghina să-i pună bine și puneau ban pe ban, că Simion cu Dănilă gătaseră zidurile și acuma așezau hăizașul(scheletul acoperișului) și nu mai era mult până la „gata” și atunci trebuia să le plătească lucrul. Se vorbiseră că, „la gata”, când o fi casa terminată și barem o cameră bună de locuit, să le plătească jumătate din bani, și ceialaltă jumătate, pe rând, în toată luna, ori cum o putea. Într-o seară, la cină, la lumina lămpii cu petrol, Dănilă, deschise vorba:

- No, dac-ajută Dumnezeu și ne lasă vremea, pe ceea săptămână, gătăm cu acoperitul, punem bradul după obicei(la terminarea unui acoperiș nou, în vârf se pune un brad, ori o creangă verde de brad, cu o pâine sau colac și o sticlă de băutură) și ne apucăm de lucru înlontru(înăuntru)! Mai avem de pus fereștile și ușa de-afară(de la intrare) și ne putem apuca de măldărit(tencuit). Apoi, ușa de la cameră om pune-o mai la urmă, că tot trebuie lăsate deschise și uși și ferești, ca să se uște(usuce) pereții. pe când o veni frigul, vă puteți muta în casă nouă! Acuma, n-o fi ea cheară gata, că numa antreul(acum nu mai era tindă, era antreu), bucătăria și o cameră or fi, da celelalte mai pot aștepta. Celelalte camere și măldăreala(tencuiala) de-afară om face-o pe cela-an(anul viitor). Încă îi mai bine așa, ca să răsufle pereții de-afară, să nu rămână umezeala în ei. Îi da aldămaș, Oane, când ti-i muta!

- D-apu că, doară cum să nu dau! Că, de dat tot trebe să dau, încă de două ori, numa să vedem care l-oi da primul, a zis Oanea zâmbind și trăgând cu ochiul la Draghina. Draghina se apropia de „vreme”, avea burta mare și gogonată și se mișca greu...

- Să fie-ntr-un ceas bun! ură Dănilă. Acuma, dacă voi vă mutați în casa nouă, mă gândesc că feciorii ăștia or veni în căsuță, în locul vostru, nu?

- D-apoi că... da... Nu ne-am gândit așa departe, da ai dreptate, s-or muta ei în locul nostru.

- Și... cu „coliba” lor, ce-ți face?

- Ce să facem? Iacă, nu știu... O lăsăm așa, poate mai trebuie ținut în ea una-alta... Cum zic, nu ne-am gândit așa departe... Da, de ce întrebi?

- Numa-așa... Mă gândii io la ceva... da... să mă mai gândesc...

- Da spune-ne și nouă!

- Ba, că... nu-s nici io baș(chiar) lămurit... Când oi fi, ți-oi spune...

În cele din urmă, casa a fost gata. Bine, nu chiar gata, că era gata numai o cameră, bucătăria și un șpaiț(cămară), dar se putea sta în ea.

Oanea a vrut să le plătească meșterilor dar Dănilă, ca mai bătrân, a zis că să mai lase... să se mute... că nu-i grabă...

La mutat au pus mâna toți, și ai casei, și zidarii, ba și Draghina, așa grea cum era, a mai dus câte ceva mai ușor... De fapt, greul, pe ea a picat. La toate, de la mobile la mărunțișuri, ea le hotăra locul. În cameră, în șpaiț ori în restul casei, ea zicea unde să le pună și ei le puneau.Seara, și Oanea și Draghina erau rupți de oboseală, dar nu puteau, nu să doarmă, da nici să șadă jos de emoție. Una-două se sculau și se uitau, ba dacă-i dusă ceea, ba dacă ceialaltă îi la locul ei...Apoi a venit rândul „băieților” la mutat. La ei a mers mai iute, că multe boarfe n-aveau. La drept vorbind, afară de haine, numa cam paturile, lampa și canta de apă au trebuit mutate, că soba era zidită și masa cu scunele și polițele de pe pereți le-au lăsat acolo, că Oanea le lăsase un dulap vechi și fără uși, dar oricum, dulap și o masă cu o laviță fixe, pe pari bătuți în pământ. Când au plecat, dacă n-ar fi fost polițele ai fi putut zice că au rămas pereții goi. Acuma, căsuța, „nouă” pentru ei, li se părea cît un castel, că în coliba lor fuseseră tare înghesuiți.Oanea s-a ținut de cuvânt și, după ce s-au mutat, a „dat aldămașul”. A tăiat o găină și Draghina a făcut mâncare, el a adus niște vin și au făcut masă mare, cu părinții Draghinii, cu meșterii și cu băieții.După masă, „masă bogată” cum li se părea lor, învățați să trăiască cu te miri ce, părinții Draghinii au plecat la casa lor dar meșterii au mai rămas la un pahar de vorbă.

- No, Dănilă, iacă, amu ne-am mutat, am și băut aldămașul, acuma hai să ne socotim cu banii, că nu-mi place să mă știu tot dator! a zis Oanea.

- Da, că... ce datorie? Că nu- i grabă... Că doară suntem aci, nu ne temem că te iei și te duci, a mormăit Dănilă oarecum încurcat. Și, dacă pleci, casa rămâne, că nu ești melc, să pleci cu ea-n spate! a încheiat stârnind râsul.

- Apoi, de plecat, nu plecăm nicăieri, da fiincă am banii, mai bine ți-i dau, să nu le mai port eu grija! Că, dacă nu ți-i dau, poate mă pun și-i beau și rămâni în pagubă! a râs și Oanea.

- Eh! Pagubă... îi bei tu...

- No, uite, acuma gata cu gluma, io am mai mulți bani decât ne-am înțeles noi. Adică, aș avea și aș vrea să-ți dau acuma trei sferturi din bani, și ceilalți, pe rând, cum ne-a fost vorba! Nu-i mai bine așa? Așa și voi aveți banii grămadă, nu tăt crițărește și puteți face ceva cu ei, și mi-i și mie mai ușor că nu mai întind atâta cu datoria!

- Bine, da mai trebe să trăiți și voi... Nu vă pot lua acuma și „banul orbețului” cum se zice(ultimul bănuț)! Mai aveți și voi lipsă de bani...Mai ales dacă se înmulțește cileghiul!

- Lasă că... nici pân-amu n-am fost stat în puf și palat. Căt ne trebe nouă, om câștiga cu lucrul, că noi putem lucra și iarna, da voi...

Dănilă se foi pe scaun și aruncă o privire spre Simion:

- No, dacă ai adus vorba și vrei musai să te descarci de noi... noi ne-am vorbit și... iacă ce zic io: dacă zici că ai banii ăștia, și te poți lipsi de ei... adică...

- No, zici odată, ori merg să caut cleștele să-ți trag vorbele din gură?!

- Iacă zic... zic așa: ne dai banii ăștia, și... gata! Numa...

- Cum gata? Mai trebe să vă mai dau...

- No, acuma ascultă tu la mine! că-s mai bătrân ca tine cu ...patru luni și trei săptămâni. Muce! și Dănilă râse scurt. Apoi urmă vorba, serios, șovăind: Vez că... vine frigul... cât o fost vara, o mers să stăm în „șoprul”(șopron) nost,... da acuma, dacă brumă... nu mai mere... No, ne lași să ședem în coliba băieților peste iarnă! Și nu mai ai nici o datorie la noi, nu mai trebe să ne dai nimic, numa bineață(buna ziua; salut)! își descărcă gândul Dănilă, dintr-o suflare.

După ce a tăcut Dănilă s-a făcut o liniște de ai fi auzit căzând o scamă...

În scurt, așa a rămas. Chiar a doua zi, Dănilă cu Simion s-au mutat în coliba băieților. Ce râs și ce bășcălie pe pielea băieților, când au văzut cei doi hornul strâmb dinăuntru. Ar fi râs oricine, darmite ăștia, care erau „de meserie”! Dar, alții, poate ar fi râs rău, ăștia râdeau și glumeau fără răutate, că înțelegeau. Și, oricum, băieții s-au descurcat cum au putut, și hornul mergea. L-au lăsat așa, că să-l modifice, ar fi însemnat să strice și soba, și acoperișul și, dacă la băieți mersese, apoi și la ei o să meargă...