Gheorghe (VII)

Au trecut așa, trei ani. N-au trecut mai iute ori mai încet, numa după cum îi rânduiala vremii să treacă, batăr că, dacă te uiți înapoi, după ce-au trecut, ți se pare că au zburat, iară când îi trăiești, ți se pare că abia se târăsc ceasurile ori zilele, necum lunile ori anii...

Acuma aveau anii să poată intra inași, să învețe o meserie, care ar fi fost ea. Oanea l-ar fi vrut pe Gheorghe la lăcătușerie cu el, să-l învețe toate șmecheriile, dar Gheorghe trăgea la lăcătușerie „ca Oprea la pușcărie”, că nu-i plăcea defel... N-avea răbdare să migălească, și lăcătușeria tocma asta însemnă: migală și răbdare. Și nici să steie mult într-un loc nu-i plăcea, poate de unde se învățase să umble prin tot orașul cu tramvaiul... Acuma, cum nu mai erau „la cai”, nici de stat nu mai puteau sta în podul grajdului. Asta nu era mare bai, că Oanea le găsise loc la baba Roza, lângă el. Că unii dintre chiriași plecaseră prin alte locuri, alții se însuraseră... Oricum, la „hotel Roza” nu stătea nimeni prea mult, că n-aveau nici un fel de înlesniri. Camerele erau mici, apă, la fântâna din curte iară buda era hăt tocmai în capătul șirului de ”cubihauțuri”, că dacă erai stricat la foale(burtă) trebuia să fii iute de picior... Oanea câștiga bine și la lucru, la atelier, și mai lucra și acasă când avea vreme, seara ori duminicile. Că veneau mulți să le tomnească(repare) numa te miri ce: ori un zar de ușă, ori o cheie ruptă, ori alte „pispacuri”(mărunțișuri). De mirare că stătea tot acolo, la baba Roza, când ar fi putut să se mute undeva unde să aibă niște înlesniri. Numa că Oanea avea el gândurile lui. La „hotel Roza” chiria era mică și Oanea nu cheltuia mult nici cu celelalte numa punea ban pe ban cu plan să strângă destul cât să cumpere un loc să-și facă o căsuță. Că, zicea el, ce om îi acela care stă în arindă(chirie) toată viața, care n-are un loc al lui? Cum te poți bizui pe așa om? Când ți-i mai lipsă de el, numa te trezești că pune palma-n cur și pleacă și te lasă cu carul rupt în mijlocul drumului, că nu-l leagă nimica. Apoi, ca țăran(că era el „maistor”, dar în suflet, tot țăran rămăsese) visa la o casă, nu mare, dar casă, cu un pom în curte, cu un petic de grădină și dacă „numa cât șede baba cu curu”, da să fie grădină... Gheorghe ar fi vrut să fie „mânaș”(conducător, mecanic) la tramvai, da la tramvaiele electrice nu mai era așa ușor ca la cela cu cai... Trebuia școală anume, era de învățat mult și multe și el n-avea răbdare. Dar dacă Gheorghe n-avea tragere către lăcătușerie, apoi Sandu numa asta visa. În urmă, Sandu a ajuns inaș la Oanea, la atelier, iară Gheorghe a intrat ca ajutor de mecanic pe tramvai. Vra să zică, nu mâna el tramvaiul, da era în cabină cu mecanicul și făcea ce-i zicea ăsta să facă: să strângă frâna de mână de la coada tramvaiului, la coborâșuri; ori să sară jos și să „mute acul”(schimbe macazul) pe unde erau încrucișări de linii; ori altele ce zicea mecanicul. Bunînțeles că, să fii inaș nu-i ușor nicăirea, că mai iei câte-o urecheală, ba și câte-o palmă, și lăcătuși și mecanicii aveau mâna grea, dar asta se întâmpla mai rar, că pe Sandu îl apăra Oanea de ceilalți din atelier, și Gheorghe ajunsese pe mâna unuia Emil, om bătrân care avusese prin ani mulți inași. era om moale la vorbă și sfătos, da asta nu înseamnă că nu știa la glumă. La început, mai ales, Gheorghe se supăra des, că „moș Emil” vorbea tot una, nu știai când glumește și când vorbește serios și, ca orice om bătrân, cu ucenicii avea glumele lui. Bunăoară, îl întreba pe Gheorghe unde-i zbicul(biciul) și Gheorghe se apuca să-l caute, uitând că tramvaiul ăsta îi electric. Sau, la opriri, îi zicea să țină caii și nu o dată, Gheorghe, repezit cum era, sărea jos înainte să-și deie seama că tramvaiul electric n-are cai...

Apoi a venit războiul.

Acuma, de război se vorbea mai de mult. Oanea nu citea ziare, Gheorghe nici atât, dar auziseră ei încă acum vreo doi ani, că sârbii împușcaseră pe cineva, ceva neam de-al împăratului și împăratul, mânios, trimisese cătanele peste ei. Se mai vorbea că ofițerii care plecau de-aici, din garnizoană, plecau pe front, prin Sârbia, până în Italia, pe unde era război. La Roza, cu ei, stăteau și unii care auzeau tot felul de știri, că ei, la tramvaie, nu prea aveau de unde. Era bunăoară un ospătar de la restaurantul de la teatru, unde venea „lumea bună” a orașului, și care citea ziarele din restaurant, că restaurantul primea toate ziarele, că mulți clienți veneau anume să citească ziarele cât ședeau la o cafea în restaurant. Apoi, mai era un frizer care lucra la „Regep” frizeria aia de lux din centru, unde veneau toți bărbații din societatea înaltă, mai mult pentru întâlniri și discuții decât pentru tuns sau ras. Ăștia doi erau „jurnalul” lor. Că seara, ori duminicile, pe vreme bună, mai stăteau afară, lângă fântână, de vorbă. Ei ziceau că, acuma, în război nu-i numa împăratul cu sârbii, numa și alții bunăoară rușii, englejii, francejii, nemții, ce mai, cam toată lumea!

Ce-i drept, și în Timișoara se vedea că nu-i bine. Se scumpiseră toate, pâinea, cartofii, făina, apoi carnea, uleiul și săpunul erau un lux, că, batăr că erau scumpe, nu se găseau oricât ai fi dat. Multe duchene(magazine mici) se închiseseră, începuseră să vină ordine de recrutare, și la „hotel Roza”, cei care aveau vârsta de mers la armată trăiau cu frica-n spate. Gheorghe nu era în primejdie, că era prea mic, dar Oanea se temea. Că, până acuma, cei ce lucrau la depouri de trenuri ori tramvaie, la ateliere de reparații, erau mobilizați „pe loc” la lucru, da dacă se îngroașă treaba... Ușor nu fusese nici înainte, da acuma era tot mai rău.

Se vorbea că mulți din cei duși pe front, fugeau, dezertau, că ofițerii își băteau joc de ei. alții se îmbolnăveau ori mureau de foame și de frig.

Toți care aveau anii, făceau pe dracu-n patru să scape de recrutare.

Într-o zi, pe un zid, lângă cazarma Transilvania, a apărut scris cu vopsea „ Noi nu merem la răsbel, numa ne câcăm pe el” și jandarmii au luat foc! Până seara scrisul a fost răzuit, peretele era văruit proaspăt și jandarmii au umplut orașul. Se vorbea că l-au prins pe acela ce-a scris și l-au spânzurat, dar ce-o fi pătimit până la ștreang săracu...

Oanea era „în vorbă” cu o fată, Draghina, pe jumătate sârboaică, și ar fi vrut să se însoare, da cum să faci așa ceva acuma? S-o ia și s-o părăsească? Că mai pățiseră alții că în ziua nunții le-a venit ordinul de chemare la oaste.

De peste tot se făceau recrutări. De la ei, de la tramvaie, primii care au plecat la război au fost... caii. Grajdul unde fuseseră, unde stătuse Gheorghe în pod, acum era gol, pustiu. Caii fuseseră luați de armată și băieții care mai erau acolo, unii intrasera copii de trupă că n-aveau unde merge.

Gheorghe a lăsat tramvaiul să umble fără el și a intrat la atelier la Oanea, cu Sandu. Sandu era mai înaintat în inășie, că era mai vechi cu aproape un an, și îi și plăcea. Pe Gheorghe nu-l trăgea ața la lăcătușerie, dar Oanea l-a lămurit că, pe ceia de la atelier, și dacă-i ia pe front, or fi tot la reparații, pe la trenuri poate, și-i mai bine să fie așa decât cu pușca-n mână.

Apoi, a trecut și războiul, cum trec toate. Greu, cu spaime și frică, dar a trecut și lucrurile au început să se mai așeze... cumva.

Era nebunie, că se vorbea acuma de schimbat granițe, nu se știa cine unde îi, de cine să asculți, că fiecare ar fi vrut să conducă. Unii ziceau că Banatul să fie țară și Timișoara capitală. Alții ziceau să se unească ba cu România, ba cu Serbia. Apoi, ca după război, erau arme peste tot, numa cine nu voia n-avea o pușcă ori un pistol. Unii se făcuseră tâlhari, prădau și omorau, până când, în urmă, nimereau pe câte unul mai iute de mână și sfârșeau împușcați și ei...

Apoi, după cum s-a hotărât la Paris, unde s-au întâlnit „ ceia mari” care au câștigat războiul, Banatul s-a împărțit între România și Serbia, pe Dunăre, și Timișoara pică în România. Asta nu mulțumea pe mulți, mai ales că, în Timișoara erau puțini români, dar, până la urmă, a rămas așa.

Baba Roza murise în timpul războiului și, cum era singură, casa a rămas goală, nelocuită. Ei, chiriașii au rămas să steie în „cubihauțuri”, că nici n-aveu unde pleca. Apoi, după ce s-au liniștit apele, într-o duminică, a venit unul cu o trăsură, i-a adunat și le-a spus că el e nepot de-al ”doamnei Vaizănburg(Weissenburg)”( atunci au aflat cum o chemase pe bătrână, că afară de „ doamna Roza” nu-i mai știau alt nume) și că lui trebuie să-i plătească chiriile rămase neplătite de când a murit ea. Asta i-a amuțit. Bine, e de înțeles că trebuie plătit chirie, dar... Să vii după aproape doi ani și să ceri banii din urmă... Ăla n-a vrut să știe de nimic: într-o săptămână să vină cu banii, altfel le ia lucrurile și îi aruncă în stradă! De unde bani într-o săptămână? Că și ce crăițari(mărunțiș) mai avuseră puși deoparte, s-au dus demult. Că, de lucru nu se prea găsea, de mâncat trebuiau să mănânce și prețurile crescuseră. Ăla, nimic: banii! A plecat dar a lăsat un jandarm cu pușcă la poartă, să nu cumva să plece chiriașii cu„lucrurile”. De parcă ar fi avut cu ce! Că afară de Oanea, care mai avea două pile și doi clești, și încă unul, cizmar, care avea sula acul și cuțitul de pielărie, ceilalți nu mai aveau altceva numai hainele de pe ei! Vorba aia: „Ce-i pe mine-i și-n dulap. Când mă-mbrac, zici că mă mut!”

La săptămâna după asta, ăla a venit iar și i-a dat afară.

Ce să facă acuma? Unde să meargă? Oanea să zici că s-ar fi putut duce la părinții Draghinii, da cu Gheorghe și cu Sandu ce să facă? Și nici el n-ar fi mers bucuros, că nici aceia nu erau avuți să aibă nuștiuce casă mare...